Astăzi, plimbându-mă prin curtea școlii, mi-am dat seama că nu mă aflam doar la un simplu târg școlar, ci într-un loc unde două culturi diferite se întâlneau în aceeași emoție. Zilele trecute vorbeam la telefon cu o prietenă din România, iar discuția a ajuns la târgurile organizate în școli. În Turcia, imaginea este bine cunoscută: mamele se pregătesc cu zile înainte, întind foi pentru plăcinte, coc prăjituri, rulează sarmale… Apoi, în curtea școlii se montează standurile, iar copiii vin și cumpără.

În România însă, lucrurile stau puțin diferit. Acolo, copiii sunt cei care stau la standuri. Ei vând, ei trăiesc emoția acelui moment. Părinții se plimbă printre mese cu mici sacoșe în mâini și cumpără de la ei. Când m-am gândit mai bine, am realizat cât de frumoase sunt ambele variante. Într-una se vede mai ales munca mamelor, în cealaltă încrederea și curajul copiilor. Dar, în esență, toate duc spre același lucru: pentru școală, pentru copii, pentru solidaritate.

Astăzi a fost târgul fiului meu. Curtea era plină de culoare. Peste tot se simțeau mirosuri de mâncare, se auzeau vocile copiilor, iar părinții alergau grăbiți, dar fericiți. Și standul nostru era foarte aglomerat. Uneori, omul nu vede doar o masă de vânzare; vede și somnul pierdut al unei mame care s-a trezit devreme să pregătească totul, emoția copilului ei și căldura unei mici solidarități care crește de la om la om.

De ani de zile merg la astfel de târguri. Uneori ca părinte, alteori doar pentru a susține cauza. Dar astăzi, pentru prima dată, am întâlnit un colț care chiar m-a făcut să mă opresc.

Profesoara de desen H.A. scosese la vânzare tablouri realizate de foști elevi. Așezate pe șevalete, picturile stăteau una lângă alta în liniște. În acel colț nu existau nici mâncare, nici zgomot. Existau doar culori, muncă și vise. În unele era un cer plin de nuanțe, în altele o stradă tăcută, iar în altele poate un sentiment care nu putuse fi exprimat în cuvinte… Le-am privit îndelung pe toate.

Și eu am cumpărat astăzi un tablou. Dar, de fapt, ceea ce purtam în mâini nu era doar o pânză. Simțeam de parcă aș fi dus acasă un colț tăcut ascuns de natură. Ca și cum aș fi cumpărat o adiere prinsă între culori, liniștea uitată la umbra copacilor sau pacea unui loc în care poate nu am ajuns niciodată. Ori de câte ori privesc acel tablou, nu văd doar o pictură, ci și un anotimp ascuns înăuntrul ei, o emoție și universul imaginar al unui copil care continuă să meargă alături de mine.

Pentru că acele tablouri nu erau doar vopsea.

Fiecare era o muncă.
Fiecare era un vis.
Poate chiar o dorință.

Uneori, ceea ce simte un copil nu poate fi exprimat prin cuvinte. Dar poate fi spus printr-o pensulă. Poate că acel copil care a pictat tabloul a crescut acum, trăiește într-un alt oraș și visează la alte lucruri. Dar pictura realizată cu ani în urmă continuă încă să atingă inimile oamenilor într-o curte de școală.

Poate tocmai de aceea unele zile rămân în memorie mai mult decât altele. O zi obișnuită începută într-o curte de școală se poate transforma într-o amintire cu totul specială atunci când te oprești în fața unui tablou. În mijlocul agitației copiilor și al părinților care se grăbeau printre standuri, tablourile așezate pe șevalete mi-au amintit ceva simplu: uneori, cele mai frumoase lucruri apar exact acolo unde nu te aștepți. Iar uneori, desenul unui copil le amintește în liniște adulților frumusețea simplă pe care au uitat-o cândva…