Ascultați, voi boieri şi domnite…

Nu eu să grăiesc.

Să grăiască Ötüken.

Nu eu să istorisesc.

Să istorisească vântul cenușiu al stepei.

Eu nu fac decât să rostesc ceea ce rădăcinile mesteacănului mi-au șoptit, ceea ce izvoarele mi-au destăinuit și ceea ce vulturul mi-a adus din înaltul cerului, pe aripile sale.

Pe când Cerul își coborâse cortul albastru peste lume, munții aveau glas, iar râurile își cântau singure cântecul.

Pe atunci, omul nu apăsa pământul cu pașii săi.

Îi săruta mâna.

Căci știa că în fiecare piatră dormea o amintire, în fiecare copac veghea un suflet, iar fiecare izvor își avea spiritul său păzitor.

În acele vremuri, în inima lui Ötüken sălășluia o Mamă.

Numele ei era Etügen.

Nu se născuse din pântece de femeie și nici moartea nu-i fusese hărăzită.

Ea era răsuflarea pământului roditor, mireasma dintâi a primăverii și răbdarea adâncă a toamnei.

Pentru ea băteau șamanii tobele sacre.

În numele ei rosteau rugăciuni către Cer.

Iar când un copil își făcea întâiul pas, bătrânii îi așezau în palmă un pumn de țărână.

Ca să nu uite niciodată că omul nu este stăpânul pământului.

Ci fiul lui.

Au trecut veacurile.

Iar omul și-a întors privirea de la izvoare și de la păduri.

A uitat limba vântului și tăcerea copacilor.

A început să creadă că pământul îi aparține.

Dar Etügen nu a plecat.

Mama Pământ nu-și părăsește niciodată copiii.

Ea rămâne.

Așteaptă.

Și tace.

Însă și-a strâns binecuvântarea înapoi.

Stepele s-au îmbrăcat în galbenul uscăciunii.

Izvoarele și-au ascuns cântecul în adâncuri.

Păsările și-au rătăcit cărările cerului.

Atunci, Etügen a coborât printre oameni.

Nu căuta regi.

Nu căuta războinici.

Nu căuta șamani.

Căuta o singură inimă.

O inimă care să mai audă șoapta pământului.

O inimă care să mai înțeleagă graiul izvoarelor.

O inimă care să nu fi uitat că omul se întoarce întotdeauna în țărâna din care a fost plămădit.

Se spune…

Că dacă, rezemându-te de trunchiul unui copac, simți o pace pe care nu o poți numi…

Dacă mireasma pământului după ploaie îți trezește copilăria…

Dacă setea unei vrăbii te doare înaintea propriei tale sete…

Atunci să știi că Mama Etügen ți-a lăsat, fără să o vezi, în palma deschisă, Kut – binecuvântarea cerească, lumina nevăzută care însoțește doar sufletele curate.

Cel care ocrotește pământul nu păzește doar lumea.

Își păzește rădăcinile.

Își păzește neamul.

Își păzește viitorul.

Aici se sfârșește cuvântul.

Vântul îl ridică și îl poartă peste culmile munților.

Munții îl încredințează pietrelor.

Iar pietrele…

Când va veni din nou vremea…

Îl vor șopti iarăși oamenilor.